- Niciodată o societate nu poate evolua câtă vreme n-are reguli și princip
ii după care să se conducă, n-are o scară de valori, sau n-are valori iar când le are nu le respectă și nu le valorizează. - Știați că
- „Demnitatea umană,
- libertatea,
- democraţia,
- egalitatea,
- statul de drept şi
- drepturilor omului
- 1. Cuvintele scrise în culoare roșie ,de la puncul 1 ,doresc să scoată în evidență societatea noastră. Regulile , principiile , scara de valori , valorile, nu se valorizează în prezent. Reguli și principii sunt, dar nu se respectă , valorile nici atât .
- reguli=norme, legi ;
- principii=ideii , legi de bază ;
- valori=proprietate a ceva bun ,dezirabil .
- 2. 1.Demnitatea:
Demnitatea este un termen abstract, greu de cuprins într-o simplă definiţie însă, în principiu, putem spune că demnitatea indică valoarea, cinstea, meritele morale, gradul de prețuire ca și rangul atins de o persoană în cadrul societății, unde mai poate fi înţeles şi sub formă de autonomie - în sens de libertate a gândirii și comportamentului unui individ. Din punct de vedere spiritual, demnitatea este tradusă ca fiind o virtute a sufletului, o însumare de calităţi cum ar fi: bunătate, iubire, responsabilitate, onoare, înţelepciune, înţelegere şi respect faţă de celălalt.Ideea de demnitate este specific umană, însă de multe ori se află în stare de latenţă în propriile conştiinţe; evoluţia presupune a fi tributari reali ai demnităţii, chiar dacă acest fapt înseamnă o existenţă austeră, ori lipsită de privilegii – aşa cum spunea şi Aristotel „Demnitatea constă nu din a poseda onoruri, ci din conştiinţa că le merităm.”
2. Libertatea:
Dreptul la liberă mişcare este unul din drepturile de bază ale cetăţenilor UE. Acest drept este prevăzut în Tratatele ce guvernează UE şi în Directivele şi Reglementările UE. Prezentul document descrie regulile generale privind libera mişcare. În sens larg, prevederile tratatelor cu privire la libera circulație se aplică similar celor 10 state membre care s-au alăturat UE în 2004, celor două state membre (Bulgaria și România) care s-au alăturat în ianuarie 2007 și Croației, care a devenit membră în iulie 2013, deși unele reglementări nu au intrat imediat în vigoare în baza măsurilor tranzitorii descrise mai jos. Tratatele UE au un număr de prevederi care tratează libertatea de mişcare a persoanelor şi, în mod specific, libertatea de mişcare a muncitorilor. Tratatele stipulează că "fiecare cetăţean al Uniunii va avea dreptul de a se mişca şi de a locui liber în cadrul teritoriului Statelor Membre, conform limitărilor şi condiţiilor stipulate în Tratatul CE şi măsurilor adoptate în vederea aplicării sale". Tratatele conţin o prohibiţie (interdicţie) generală privind discriminarea pe motive de naţionalitate şi declară în mod expres că libertatea de mişcare pentru muncitori are ca rezultat "abolirea oricărei discriminări pe bază de naţionalitate între muncitori ai Statelor Membre cu privire la angajare, remuneraţie şi alte condiţii de muncă şi angajare". Prevederile Tratatului privind libertatea de mişcare a muncitorilor stipulează că, în conformitate cu limitările justificare pe motive de politică publică, siguranţă publică sau sănătate publică, muncitorii au dreptul de a accepta oferte de angajare şi de a se mişca liber pe teritoriul statelor membre pentru a accepta astfel de oferte.
3.Democraţia:
Esența democrației moderne ține respectarea drepturilor omului (egalitatea în fața legii, dreptul la opinie etc.), pluripartidismul, limitarea și separarea puterilor în stat.
În antichitate, orașul-stat Atena a experimentat o formă de democrație directă, prin care toți cetățenii discutau periodic problemele cetății în agora și luau împreună decizii.
În ziua de astăzi, termenul este, de cele mai multe ori, folosit cu sensul de democrație liberală, dar există multe alte varietăți, iar metodele de a guverna pot diferi. Cu toate că termenul democrație este utilizat, de obicei, în contextul unui stat politic, principiile sale sunt aplicabile și altor organisme sau entități, cum ar fi universitățile, sindicatele, companiile publice sau organizațiile civice. Pe plan politic, democrația se definește ca regimul politic fundamentat pe principiul suveranității naționale (națiunea conduce statul prin reprezentanții săi aleși, pe principiul separării puterilor în stat și pe principiul egalității tuturor în fața legii. Democrația este inseparabilă de respectarea drepturilor omului și ale cetățeanului. Democrația modernă are la bază trei modele istorice din sec. XVII-XVIII (englez, american, francez)
Un element important al democrației este constituția. Acest document, votat de către popor prin referendum organizat în mod liber, reglementează drepturile și libertățile individului într-un stat și definește limitele puterii conducătorilor aflați în diferite funcții din stat și din guvern, definește politicile fundamentale și stabilește structura, datoria și puterea guvernului.4.Egalitatea:
Egalitate si dreptate In tarile comuniste s-a sustinut ideea ca o societate este dreapta daca se realizeaza egalitate deplina intre cetateni, in sensul repartitiei bunurilor dupa nevoi si, prin urmare, al unui rezultat egal al distributiei. In aceste tari, printre care si Rominia, a avut loc de-a lungul mai multor decenii o distrugere sistematica a proprietatii private, care a antrenat adincirea crizei economice in cadrul lor, fara a rezolva insa problema inegalitatii dintre oameni.Prabusirea comunismului in E Europei in 1989 a permis conturarea unui nou context social si politic, avind un rol deosebit de stimulativ in dezvoltarea economiei unei societati.
Experienta fostelor tari comuniste din Europa de E a scos in evidenta faptul ca egalitatea sociala deplina a oamenilor nu poate fi realizata cu adevarat nici prin desfiintarea proprietatii private, nici prin aplicarea unor programe de protectie sociala extrem de generoase.
5.Statutul de drept:
Statul de drept presupune armonizarea, echilibrarea raporturilor celor două componente, în sensul domniei legii, adică a supremației ei absolute în scopul prezervării drepturilor și libertăților individuale. El a apărut în secolele XVII-XVIII, în cadrul revoluțiilor din țările occidentale îndreptate împotriva arbitrariului feudal. În epoca modernă conceptul a fost reactualizat, în urma experiențelor totalitare din mai multe țări europene. Prin trăsăturile sale, se observa că, de fapt, statul de drept se identifică cu statul liberal-democratic. Oricum, reprezintă stadiul cel mai avansat de organizare social-politică, validat de experiența istorică, ceea ce nu înseamnă că nu este perfectibil. În ceea ce privește categoria „stat de drept”, în literatura de specialitate au fost elaborate câteva zeci de definiții ale ei, ceea ce este firesc dacă avem în vedere faptul că cel mai adesea este tratată în interdependență cu categoria de „democrație” căreia îi găsim alte câteva zeci de definiții. Jaques Chevallier definește „statul de drept” ca fiind „tipul de regim politic în care puterea statului se afla încadrată și limitată de către drept”. Conceptul statului de drept a fost elaborat în Europa continentală la sfîrșitul secolului al XX-lea de către doctrina juridică germană, însăși expresia „stat de drept” – „Rechtsstaat”- apare pentru prima dată în terminologia juridică germană în secolul al XIX-lea , apoi doctrina franceză – „Etait et droit”-, pentru ca treptat să se generalizeze pe continent sub diferite terminologii proprii fiecărei limbi: „Estado de derecho” în spaniolă, „Stato di dirito” în italiană, etc. Specialiștii apreciază că izvorul de la care a plecat teoria juridică în elaborarea categoriei „Rechtsstaat” este filosofia kantiană referitoare la societatea civilă, în care individului îi sunt garantate drepturile naturale; pentru Kant constrângerea transformă starea precară a libertăților subiective în stat de drept. Principiile „statului de drept” sunt repere metodologice de construire a lui.În opinia profesorului Tudor Drăganu principiile statului de drept sunt următoarele:
- Principiul drepturilor și libertăților naturale ființei umane. Este bine cunoscut faptul că în antichitate statul era considerat valoarea supremă. Aceasta îi conferea prerogative nelimitate, pe care și le-a exercitat pînă în secolul al XX-lea d. Hr. Constituția italiană zisă "a lui Mussolini" stabilea „Statul este totul, individul – nimic”. Chiar la acest început de mileniu III, există regimurile totalitare care proclamă supremația absolută a statului, lipsind de conținut libertățile cetățeanului. Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului (1789) a preluat ideile de filosofie socială ale lui John Locke – adevărata „biblie a liberalismului și individualismului” – și a statuat în art. 2 că „scopul oricărei asociațiuni politice este păstrarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului”, iar în art. 16 a rezumat concepția despre statul de drept: „ orice societate în care granița drepturilor nu este asigurată și nici separația puterilor determinată, nu are constituție”.Principiul filosofic al drepturilor și libertăților naturale ale ființei umane înseamnă nu numai că ființa umană, în individualitatea ei, se naște purtându-le, ci și faptul că, de când există ființa umană, există drepturile și libertățile ei. Drepturile și libertățile inerente naturii umane sunt imprescriptibile de către stat, pe de o parte, iar pe de alta sunt inalienabile de către cel care este titularul lor. Aceasta înseamnă că statul este limitat tocmai de ceea ce e natural în drept, de individul uman, subiectul unui sistem de drept fiind expresia sistemului dreptului, aceasta având și temeiul în condiția umană, pe coordonatele ei „omni et soli” aceleași.
6.Drepturile omului:
Drepturile omului sunt "de obicei înțelese ca drepturi inalienabile fundamentale la care o persoană are în mod inerent dreptul pur și simplu pentru că el sau ea este o ființa umană." . Drepturile omului sunt astfel considerate ca fiind universale (se aplică peste tot) și egalitare (aceleași pentru toți). Aceste drepturi pot exista ca drepturi naturale sau ca drepturi legale, atât în legislația națională și internațională.. Doctrina drepturilor omului în practica internațională, în cadrul dreptului internațional, instituțiile globale și regionale, în politicile de state și de activitățile de organizații non-guvernamentale a fost o piatră de temelie a politicilor publice din întreaga lume. Aceasta a spus că: ". În cazul în care discursul public al societății pe timp de pace global poate fi spus să aibă o limbă comună morală, este ca a drepturilor omului" . În ciuda acestui fapt, afirmațiile puternice făcute de doctrina drepturilor omului continuă să provoace chiar și în prezent dezbateri considerabile cu privire la conținutul, natura și justificarea drepturilor omului . Într-adevăr, problema a ceea ce se înțelege printr-un "drept" este în sine un controversat subiect de dezbateri filosofice continue. Multe dintre ideile de bază care au animat mișcarea s-au dezvoltat în urma celui de al doilea război mondial și a atrocităților Holocaustului, culminând cu adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului din Paris de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite în 1948. Lumea antică nu poseda conceptul de drepturi universale ale omului. Societățile antice au avut "sisteme elaborate de taxe, concepții de justiție, legitimitate politică, și umană înfloritoare, care a căutat să realizeze demnitatea umană, înflorirea, sau bunăstarea în întregime independente de drepturile omului". Conceptul modern al drepturilor omului s-a dezvoltat în perioada modernă timpurie, alături de secularizarea europeană a eticii iudeo-creștine.Precursorul real al discursului privind drepturile omului a fost conceptul de drepturi naturale, care a apărut, ca parte a tradiției medievale Dreptul natural, a devenit proeminent în timpul Iluminismului, cu filosofii, cum ar fi John Locke, Francis Hutcheson, și Jean-Jacques Burlamaqui, precum și o poziție importantă în Discursul politic al revoluției americane și a revoluției franceze. Din această fundație modernă mișcarea pentru drepturile omului apărut în a doua jumătate a secolului al XX-lea.
Drepturile omului, democrația și statul de drept sunt valori esențiale ale Uniunii Europene. Înscrise în tratatul său fondator, acestea au fost consolidate prin adoptarea Cartei Drepturilor Fundamentale. Țările care doresc să adere la UE, precum și cele care au încheiat acorduri comerciale sau de altă natură cu Uniunea, trebuie să respecte drepturile omului.[8]. Prin articolul 9 se recunosc drepturile fundamentale ale cetățeanului. Aceste drepturi nu sunt o creație proprie a Uniunii Europene, ci apar ca o recunoaștere și apărare a drepturilor interne respectate în interiorul statelor naționale.
